You are currently browsing the category archive for the 'Povesti' category.
Salutare inspiraților.
Greego a intrat într-o pauză de liniște, din pricină de lipsă de inspirație, de timp, și de deosebita grijă de evitare pe cât posibil a poluării informaționale.
Până la vremuri mai vesele, înțelepciune prieteni. Mustiți de înțelepciune.
Ziua bună erudiților!
E vorba despre nota 10. (zece). Motivul?
Ei bine, ieri a avut loc în Aula Magna a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” o proiecție de film documentar. Evenimentul din seria ”Semaine de la memoire”, sau Săptămâna Memoriei, inițiativă admirabilă din partea CCF Iași.
Ce s-a întâmplat de fapt? Ei bine, anul trecut, TVR1 împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a produs un film documentar despre asasinatul tânărului om de cultură și entuziast contestatar al comunismului, Ioan Petru Culianu, ce a avut loc la Chicago, pe 21 mai 1991. CCF s-a gandit ca în cadrul Săptămânii Memoriei să proiecteze filmul in Aula Universității și să-l aducă pe directorul Institului, Stejărel Olaru să stea de vorbă cu spectatorii. Omul e în același timp narator și producător al documentarului.
Prin natura serviciului, am asistat la manifestație, și am ramas cu două stări afective distincte:
1. o incitare acută către sentimente de repulsie și revoltă față de practicile comuniste, dar și o curozitate patalogică cu privire la caz,
2. o stare de simpatie și căldură față de CCF, care arată că îi pasă, pe de o parte de cultura românească, cât și de evenimentele odioase care au sistat-o și încurajat-o în același timp.
Simplu. Pui filmu, aduci Stejărel, faci o dezbatere, și atragi atenția, un bun potențial de PR, neexploatat după părerea mea. Personal am aflat lucruri extrem de interesante și captivante. Iată câteva impresii:
- publicul asistent (undeva in jurul a 50 de persoane) a fost compus din două categorii: tineri și bunici cu decorații în piept. Eterogenitatea a avut farmecul ei.
- discuția de tip investigație, cu entități precum FBI, CIA, Chicago Police Department, Cold Key Squad, SRI, SIE și KBG provoacă detectivul din fiecare bărbat curios,
- Stejărel Olaru e un om inteligent, calm și răbdător, după cum l-am perceput eu,
- ineditul situației a fost dat de intervenția din public a unui fost student la Chicago care a menționat că are o ipoteză proprie asupra cazului,
- aflarea detaliului conform căruia I.P. Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, a fost ucis în toaleta universității din Chicago, de un asasin profesionist care l-a împușcat cu un singur glonte direct în ceafă, aplecându-se peste peretele cabinei vecine m-a făcut să aloc o atenție neobișnuită tevanului toaletei din Rectorat
- moșulică cu 5 insigne în piept care voia neapărat să știe în ce țară a fost fabricat pistolul (Beretta) cu care a fost comisă crima a generat o exclamație în privat de tipul: ”Bă, ce tare-i ăsta!” )
- cazul nu va fi rezolvat niciodată.
Eu vă spun că m-am arătat foarte captivat, și în același timp surprins de inițiativa centrului, pe care o laud. Și pe care o și critic în același timp, pentru că dintr-o perspectivă de PR, evenimentul putea fi ”stors” mai bine.
Dacă vreți să aflați mai multe despre inițiativa CCF, puteți intra aici. Filmul este împărțit în două fragmente de aproximativ 50 de minute fiecare, intitulate ”Culianu în țara lui Ceaușescu” și ”O crimă la Chicago”. A fost difuzat de TVR, și dacă va fi redifuzat, vă recomand să nu-l ratați.
Una peste alta, m-am simțit provocat și în același timp am avut sentimentul că ma aflu locul în care trebuie aseară. Ce s-a întâmplat după nu s-a mai încadrat în același repertoriu afectiv, dar despre examenul de cultură generală, cu probleme de matematică vă povestesc doar dacă îl trec. ) Și cu siguranță pe alt ton!
Cheers!
Da, pentru că semiotica nu se pune.
Buna seara stimabililor,
Titlul face directă referire la perioada de examene din care înerc să ies viu. Cum vă anunţam într-un post anterior, am schimbat macazul la master şi mi-am aruncat ancora în curtea FEAA pentru o perioadă mai mult sau mai puţin determinată. De ce spun asta? Ei bine:
Primo:
Una din motivaţiile pentru care am optat pentru un master la FEAA a fost supoziţia că aici voi găsi oameni care chiar ştiu ce fac. Fals! Cu mici excepţii desigur. Cei de la catedra sunt tot nişte produse ale unor conjuncturi, teoreticieni şcoliţi preponderent în Iaşi şi care, din pricină de slugărit pe lângă tutori specializaţi în domenii disjuncte şi-au uitat parţial sau total vocaţia.
Secundo:
Ştiind că voi intra într-o şcoală de business, aveam cel puţin aspiraţia ca organizarea internă să fie cu cel puţin o clasă peste cea a visătorilor de filozofi din curtea cărora proveneam. Ei bine, sejurul meu a început cu zeci de schimbări de orar, permutări infinite de oameni, apariţii surpriză de grupe, etc. Şi distracţia nu s-a oprit aici.
Tertzo:
Legat de master aveam senzaţia că voi avea şansa să învăţ să fac ceva, pentru a mă putea căli în eventualitatea unei cariere în domeniul ales. Ei bine, ce am descoperit până acum e că miza e pe ceea ce înveţi tu de unul singur. Ceea ce nu e rău în principiu. Însă în momentul în care pe parcursul unui întreg semestru nu primeşi niciun fel de feedback la o semiarul uneia din cele 5 materii studiate, e o problemă. Nu poţi lăsa nişte oameni care vin cu decoruri intelectuale total sau parţial incompatibile cu cel al marketing-ului să facă lucruri de capul lor, pe seama cărora să fie şi notaţi în final.
Ar mai urma, dar nu mai ştiu denumirile în latină, şi cred că mi-e şi somn. Ideea e că azi am împuşcat primul examen serios din era MCA (a se citi Marketing şi Comunicare în afaceri), o minunată grilă la o materie minunată. Mai aveţi? Bring it on!
Dragilor și dragelor,
Ei bine, după o pauză binemeritată, m-am întors în blogosferă. Practic, nu am plecat nicăieri, am fost tot timpul acolo, numai că voi nu ați mai știut.
Ca să păstrez aerul de jurnal, poate întrebarea firească ar fi ”ce Dumnezeu am făcut până acum??”. Ei bine, răspunsul e simplu, după cum sugera și Seinfeld: NIMIC. Nu am făcut nimic nimic. Să nu vă lăsați induși în eroare însă, e foarte greu să nu faci nimic. Chiar dacă îți propui să nu faci nimic, aspirație atât de vibrantă pe vremea când plecam din Belgia, e aproape imposibil. Pentru că, fie și în cazul în care nu faci nimic, există permanent posibilitatea ca să faci ceva, iar dacă ai face acel ceva, nu ai mai face nimic, ceea ce ar da peste cap totul.
Așadar, în timp ce nu făceam nimic, au intervenit mici ”ceva”-uri care au dat peste cap totul. Am dat licența, am și luat-o, m-am plimbat toată vara de colo colo, m-am angajat din septemmbrie și mi-am pus și creierul pe bigudiuri la celebrul master de Marketing și comunicare în afaceri din cadrul magicei FEAA. Nimic, ați spune. Aprob. Nimic.
Ultimul post (în afară de teasing-ul de ieri) l-am urcat când încă nu eram te pământul strămoșesc. Acum, nu pot decât să-mi dau dreptate. Mi-e dor! Eram sigur că o să-mi la fel de mult pe cât speram să mă înșel.
Ce fac acum? Răspunsul e foarte simplu: înmagazinez destulă ”casă” pentru a avea motive să-mi fie dor mai târziu. Dorul e un sentiment atât de complex încât mă fascinează, pentru că rămâne dovada cea mai clară a naturii perisabile a trăirilor mele și mai ales a importanței colosale a perspectivei, a unghiului din care privesc spre lume.
Ce voi face? Aici m-ați prins. Îmi place și îmi displace în același timp faptul că nu știu. Așa că voi răspunde sec: nimic. Însă prin nimic, se vor strecura și mici digresiuni legate de viața mea, în dulcele stil clasic, împreună cu mari digresiuni cu privire la toate formele de comunicare posibile și imposibile. De ce? Pentru că îmi place.
Trăiască nimicul, și ”ceva”-urile ce-l bulversează.
Ziua buna dragilor si dragelor,
Iata a trecut ceva vreme de cand nu am mai emis flux de informatii. Poate pe de o parte e bine, pentru ca fiecare dintre voi are in aceasta perioada suficient flux, si banui ca sunteti cu totii, asemenea si subsemnatului, nerabdatori dupa REFLUX.
Ce mi s-a mai intamplat in ultima perioada? Totul poate fi rezumat la trei cuvinte: munca, munca, munca. Termenele limita se incaleca unele pe altele, proiectele trebuie predate, licenta se vrea scrisa si profii se vor ascultati si intrebati.
Basicly, in ultima saptamana, am intrat pe ultima suta de metri. Mai sunt doua saptamani fara doua zile de acuma si voi atinge din nou pamantul stramosesc, voi asculta iar replicile jegoase ale taximetristilor din Baneasa si, daca o sa fiu norocos, ma voi bucura de o noua calatorie initiatica marca CFR. Dar pana atunci, trebuie sa termin treaba aici.
Hai sa va impartasesc cateva din lucrurile care recent mi-au suscitat sentimente, emotii, trairi, zambete, injuraturi si alte cele.
Prima: e gata produsul cu care voi trece la Digital Storytelling. Dead and burried. L-am facut si gata! Nicio pretentie, doar sa-l trec.
Secunda: un spot care mi-a placut, nu ca al nostru. )
Tertza: Cuza Voda Reloaded – facute de anum 4, date drept cadou profilor la cursul festiv. Reactii nu stiu, dar Gradinator e bestial.
Ultima: ca inlocuitor pentru indestructibilul meu laptop, am primit un dell latitude de la facultate, care intila avea placa wireless dezactivata (drumuri s-o activez, ca nu aveam cont de admin pe el), si care ulterior am descoperit ca nu are nici macar CD-ROM!!!!!!
Post ultima: Dacia Sandero s-a lansat oficial in Romania.
Pana data viitoare cand o sa am ragazul sa va mai spun doua vorbe, numai de bine.
A! Ieri am fost in vizita la Saatchi & Saatchi Brussels si am asistat la o prezentare despre lovemarks. Dar despre asta o sa mai vorbim.
V-am pupat!
Seara buna extrovertitilor!
E luni. Luni seara. Nimicul e in elementul lui, ocupat si obosit.
Abia am venit de la ultimele filmari pentru spot-ul de promovare a Mocoma pe care trebuie sa-l dam gata pentru Digital Storytelling. Inainte de asta am lucrat cu echipa pentru ultimul studiu de caz pe care trebuie sa-l rezolvam in cadrul Pr Cases. Si mai inainte de asta am fost la ora de Photoshop care nu s-a tinut pentru ca si anume computerele se miscau prea lenes. Citez din profesor: “E imposibil sa predai Photoshop aici daca iti ia 5 minute sa schimbi unealta” ) Na, si s-a contramandat. Aceasta e o zi obisnuita a unui mocomist silitor. 
Pleaca la 9(a.m), se intoarce la 11(p.m).
Daaaar, si mai inainte de toate astea am fost la Lille. Mai exact sambata. A fost excursie pe care am organizat-o eu impreuna cy Vytenis, pentru toti colegii, si a fost principala noastra munca pentru Event si Project Management. Ghidati de profa, de sigur. Ghidati, nu ajutati, e foarte important. E poate cea mai imprasiata persoana pe care o cunosc in mediul universitar. Din cauza promptitudinii ei proverbiale, am reusit sa stam cu sufletul la gura pana in ultima clipa, iar in ultima saptamana sa nu stim inca daca avem buget, daca mergem cu trenul, cu autobuzul, cu farfuria zburatoare etc. Dar pana la urma s-au aranjat toate, si am fost.
Asta e invitatia. Sa nu radeti.
Ziua nu a inceput bine deloc. Ploua, eram adunati toti in Piata Sudului (in traducere) si autocarul inca nu venise. Programul nostru depindea exclusiv de vreme. Autocarul a venit. Ne-am suit cu totii, dar ploaia nu dadea semne de continenta. Si noi planuisem un picnic in parcul din centrul oraslui pentru pranz, care pica din start. Asa ca trebuia sa gasim solutii…
Am imaginat tot felul de scenarii, inclusiv ipoteza in care ziarul profei avea dreptate si in dupa-amiaza respectiva urma sa fie o vreme mai blanda. Profa urma sa mearga la un muzeu, sa vada care e treaba, in cazul in care am fi avut nevoie de un obiectiv in interior din pricina de furtuna. Insa, cand am ajuns, ploaia intrase in stand-by.
Mai sus, Vytenis distribuia asta:
Ideea era sa le dam niste indicii, si sa ii lasam pe ei sa ghiceasca despre ce e vorba la fata locului, moment in care talentul meu de ghid isi intra in rol, si le furniza informatii suplimentare. Cine ghicea, primea o briosa. Asta a fost o idee spontana, si destul de costisitoare. )
In fine! Am ajuns acolo, si am reusit sa ne urmam planul. Marea problema era cu pranzul, pentru ca nu puteam face picnic-ul. Insa primim un mesaj de la profa. Ce zicea? Ca in fata la muzeul cu pricina erau amenajate corturi pentru PICNIC!!!! Ei na, ziceti si voi!
Mai intai le-am facut o poza de grup, sa avem dovada!!
Apoi am baut o cafea in una din cele mai de fitze patiserii din Lille, care, spre surprinderea tuturor, nu a fost jupuitor de scumpa. Iar cafeaua deliciosa.
Am vazut catedrala ciudata pentru a doua oara:
Dupa ce am luat pranzul, ne-am indreptat catre piesa de rezistenta a programului nostru: Gradina Zoologica! Pot spune doar ca am avut reactii foarte pozitive, inclusiv din partea profei, care cu toate ca a locuit in Lille, nu stia de existenta obiectivlui.
Unii dintre colegi si-au amintit de vremurile copilariei un pic mai mult decat ne-am fi imaginat noi:
Per total, proiectul a fost un succes, si ne-am demonstrat si flexibilitatea in adaptarea la conditii vitrege. Ce-ti mai poti dori?
Acum sa vi-l arat si pe Voiajor.
I-e foame in continuu.
V-am pupat prieteni!
Dupa-amiaza insorita, preferatilor!
Iata ca dupa ce v-am ametit de cap cu spot-ul despre web 2.0, care, trebuie precizat, ne-a fost prezentat la scoala, revin cu un articol mult mai calm. Ca sa termin repede cu 2.0, trebui sa apreciez faptul ca oamenii de aici se misca foarte repede in materie de actulizare de materii, pentru ca web 2.0 e o parte componenta “Multimedia”, care e pentru 4 credite. Si web 2.0 nici macar nu e un program, nu poate fi vorba despre o tehnoligie unitara, e pur si simplu vorba de un “trend”. De o miscare, de o tendinta. Despre ce e vorba, cred ca filmuletul a fost destul de ilustrativ, insa pe mine ma surprinde cum o tendinta a ajuns sa fie numele unei materii pe care o invatam la scoala. Ei bine, abia aici intervine conceptul de flexibilitate a procesul de predare-invatare, iar intr-un mediu atat de dinamic cum e cel al comunicarii, acesta devine absolut esential. Asadar, bravo voua celor de la Artevelde, aveti niste minti deschise. Felicitari!
Boon! Acum ca am lamurit-o cu asta, sa trecem la ce voiam initial sa va arat. In weekend mi-am luat liber ca de obicei, si am fost la Bruxelles. Insa, duminica, am facut o mica escapada la mare. Si nu la orice mare, la Marea Nordului. Avand in vedere vremea extraordinar de neobisnuit de calda , coroborata cu amploarea mult mai mare a tursimului de weekend, care aici e aproape exclusiv legat de litoral, toata lumea numai acasa nu avea chef sa stea.
Prima dilema: masina sau tren? Duminica era “Ziua fara masini”. Dar am zis…cine respecta totusi ziua asta? Daca si cand ploua ajungi sa te opresti pe autostrada, dapoi acuma cu ditamai soarele stralucind si 27 de grade afara, nu prea poti sa iti imaginezi ca vei merge fluierand pana la mare. Dar ce te faci daca ei chiar o respecta? Nu o sa ajungi sa ai un tren ca in vestitele poze din India, cu oamenii care se urca pe el ca furnicile pe prajitura?
Luam decizia: Tren! Eu, Dani si Ovi! Inca de la metrou ne-am dat seama insa ca treaba nu e tocmai roz: metro-ul mergea la gara, si 90 la suta dintre pasageri purtau palarie de soare, si carau dupa ei o geanta mai mult sau mai putin de plaja. Adica, ii vedeai de la o posta ca au si ei aceeleasi imagini ca si tine in cap: valuri, mare, soare, plaja, lene, nisip, terasa etc. Aproape ca se citea pe fata lor. Clar am zis, sa vezi ce va fi in tren.
In tren: am mers intre vagoane ) In Blegia!!! nu sunt trenuri cu rezervare (ca bietul accelerat de la noi) deci nu ai locul tau. Fiecare se asaza unde pofteste. Daca are unde! Ei bine, acum, nicio sansa. Ca sa nu mai zic ca aici pe monitoarele din gara (da, au monitoare) exista rubrica speciala pentru intarziere. Deduceti voi ca se intampla des sa intarzietrenu’, din moment ce are rubrica dedicata. Si de cele mai multe ori e folosita, va asigur eu. Ovidiu spune cu intelepciune: “Japonezii si-au cerut scuze pentru 3 minute de intarziere pe an! Pai astia nu au suficiente cifre sa adune intarzierea la sfarsitul anului” Desigur, trenul intarzia. Si plecase de colea, tot din Bruxel, de la Gara de Nord.
Mers intre vagoane. Ajuns dupa schimbare la Bruges finalmente la Knokke, un fel de Olimp al lor. Sau Mamaia mai nou. Adica, concentratia de masini de peste 100.000 de euro pe km patrat e semnficativ mai mare decat cea a cosurilor de gunoi sau a stalpilor de electricitate la un loc. Dar pe noi nu asta ne interesa: UNDE-I PLAJA AIA!!!????
Miroul de mare incepea sa se simta, si dupa ceva slalom printre pensionarii care populeaza intens statiunea ajungem si pe faleza. Abia asteptam sa ma trantesc cu fundul in nisip, ceea ce am si facut. Marele meu regret e ca am fost suficient de uituci incat sa nu luam cu noi niciun aparat de pozat. Asa ca am facut poze putine, cu telefonul meu. Iata ce am vazut:
Uite cate plaja!!! Fluxul e de vina!
Cam cat de exclusivista poate fi statiunea, se vede din ce jocuri joaca ei pe plaja. Noi jucam fotbal, volei sau frisbee. Ei bine, aici se joaca polo. Si nu in apa.
Da, au inchis cam un hectar de plaja ca sa faca teren de polo, adica alerga niste cai si dau cu un fel crosa intr-un fel de minge care trebuie sa ajunga intr-un fel de poarta.
Aici va arat doua lucruri: oamenilor de aici le place la nebunie sa se dea cu barca, iar apa e de-a dreptul…maro.
“Iisus mergea pe apa. Acum va dati seama si de ce, doar nu ai sa innoti in ea!!!” ) Vorbe graite de comentatorul meciul de polo.
Plimbandu-ne pe faleza am vazut asta: avion pe doua roti
Si piesa de rezistenta: nu ai voie sa Bati apa!!! )
La intoarcere, ne-am ighesuit in vagonul de-a-ntaia, pentru ca numai acolo am mai putut intra. In restul (vreo 10) oamenii era pur si simplu in usa. Usa vagonului. Of mi-am zis! Cine i-a facut pe belgienii astia asa zelosi? Chiar trebuiau sa respecte “Ziua fara masini”?????
Noroc ca nu mergi mult cu trenul, oriunde te-ai duce pe aici. Asa ca deplasarea a fost benefica. Am lenevit indelung si ne-am relzaxat la soare, ceea ce nu va spun cat de mult imi lipsea.
Urmatorul post: Gent by night! Stay posted
V-am pupat!
Seara buna criticilor!
E vine seara, eu am ajuns la Bruxel. Uichendurile mele sunt la capitala, si acesta nu face exceptie.
Se poate spune orice numai ca vremea nu are simtul umorului NU! Pentru ca il are, si chiar pe ala sadic, negru! De ce? Pentru ca saptamana care tocmai sta sa se incheie, a fost o vreme cum Belgia nu a mai pomenit de mult. Cald, soare, senin, toate din plin, 5 zile la rand. 23 de grade noaptea, asa ca estimez ca ziua in Gent au fost si 30 lejer. Si e mai! Si e Belgia! Pai unde ai mai pomenit tu atatea zile la rand fara nici macar un norulet, de ploaie nici nu pot sa aduc vorba!!! Insa partea frustranta abia acum urmeaza. Toata saptamana am plecat la 9 si m-am intors tot cam pe la ora asta, numai ca seara. 4 prezentari, cursuri noi, munca tataie. Si mai vine. Chiar daca ce si cum inveti e interesant si motivant, parca statul la soare tolanit pe iarba nu a parut niciodata mai atractiv, mai ispititor, mai placut, mai dulce si mai relaxant decat acum. Totul miroase a vara, iar pe fetele localnicilo poti citi entuziasmul pur. In parcuri e plin de lume care vine la bronzat, ce mai, o sarbatoare a lui nenea Celsius.
Aici cand trece de 15 grade, belgienii ies la pantaloni scurti si tricou. De asta nu e bine sa te imbraci orientandu-te dupa tinutele pe care le vezi pe geam. E paguboasa tehnica. Don’t trust these people, they are evil!!!
De ce? Pentru ca entuziasmul lor merge si mai departe. Intr-una din serile dogorite, ma intorceam acasa disperat dupa chelca soz a manje, dupa o zi cum altfel decat epuizanta. Inainte de ultimul colt, simt un iz puternic de friptura la gratar! Asta imi mai trebuia, si asa eram lesinat de foame!!! Insa ce mi-e dat sa vada ochisorii, dupa ce dau si anume coltul: 3 mese FIX in mijlocul strazii. Si cu scaune in jurul lor! Si cu oameni pe scaune! Si cu un gratar langa! Si cu carnati pe gratar. Si cu un fum abundent care se ridica cel mai probabil catre geamul camerei mele. Niciun stres nu aveau stundetii mei, pentru studenti erau, exclusiv. Daca ei nu au “spatele caminului”, au totusi fata casei!!! De ce nu? Locul ideal pentru un picnic in toata regula. Marturisesc ca a fost prima data in viata mea cand am vazut un gratar in mijlocul strazii, dar, fireste, nu a fost si ultima. Se pare ca se practica frecvent treaba asta, si nu numai pe strada mea. Obicei de vreme buna, chipurile.
A doua ilustratie. Dimineata de data asta. Plecam spre o zi la fel de epuizanta. Soare, frumos, mai mare dragul. Am iesit pe usa extrem de fericit ca am nimerit tinuta, fiind imbracat in scurti si un tricou. Merg cam 50 de metri, distanta in care ma intersectez cu 2 fete chiar dragute (cam rar pe aici!!!) care mergeau in sens opus. Ei bine, dupa nici 30 de secunde, aud in spatele meu un splash zgomotos. Ma intorc, fetele mele dragute ude din cap pana in picioare. Nu prea am inteles ce se intamplase, dar le vedeam pe ele ca se uita in sus, spre etajele superioare ale cladirilor. Insa curios, nu injurau, nu protestau, nu tipau, nu nimic. Zambesc nitel contrariat, si decid sa imi continui drumul, insa brusc imi amintesc ca mi-am uitat borseta, cea cu acte si bani. Treci inapoi Alex, ca ai de facut cumparaturi!!! Apuc pe trotuarul opus celui pe care eram, deci implicit cel pe care m-am intalnit cu fetele cu pricina. Merg grabit spre usa, cand in fata mea se revarsa un suvoi de apa care ma rateaza la milimetru. Stupefiere! Ma uit in sus! Ce sa vad! Doua studente, ca sa zic asa, amandoua cu cate doua baloane pline cu apa in maini! Eu ma uitam la ele, nu va spun ce le spuneam in gand, ele se uitau la mine si zicea ceva in scumpa lor limba. Mi-am incrucisat bratele si ma uitam insistent inspre ele. Au inteles ca ar cam trebui sa ma lase sa trec, si asta au si facut. In fine, trec, scapand la muchie de o baie extrem de nebinevenita pentru momentul respectiv, imi iau borseta si plec din nou spre scoala, de data asta cu ochii numai pe sus, fireste.
Ce aud a doua zi? De ce nu venise Vytenis la scoala cu o zi inainte???? Pe strada lui fusese un adevarat asediu, practic nu puteai sa treci pe acolo si sa scapi uscat. Of of… cineva a uitat portile deschise. La gradina!!!
Dar e o chestie care imi place la studentii de aici. Au facut un loc din orasul Gent celebru, si anume strada Graslei. Ei bine, strada asta e fix pe malul raului (care de fapt e canal) ce trece prin centrul orasului. Iar pe Graslei, cand e vreme frumoasa, ziua si noaptea e plin de studenti. Dar plin!!! Plin ochi! Trebuie sa fac musai niste poze, pentru ca e impresionant cati oameni se strang la un loc pe malul apei. Scaldatul interzis desigur!
Incheind cu o impresie pozitiva, pot sa zic ca s-a mai scris o fila din experienta mea de a interactiona cu fiii astia de aici. Surprizele par sa nu se mai termine, dar nu-mi iau si eu baloane???
Hai, v-am pupat, ca e tarziu!
A demain!
Seara buna respectabililor.
Cum va spuneam, nimicul devine din ce in ce mai ocupat. Ocupat la modul: incepe dimineata, cu un nimic somnoros, face scoala de la 9 la 4 de obicei, dupa care nimicul interactioneaza cu alte nimcuri pentru a da nastere la un nimic integrat si creativ care sa dea pe spate alte nimicuri.
Pe scurt, nu mai am timp. Nu am timp sa ma bucur de soare, nu am timp sa ma uit la prietenii mei porumbeii cum infuleca painea, nu am timp sa stau sa ma gandesc ca nu am timp. Imi place. Dar tot ma plang, pentru ca si asta imi place.
Detalii nu stiu in ce masura pot sa insir la ora asta tarzie, dar stiu ca voi sunteti draguti si ma credeti pe cuvant. Si ca sa ma iertati, va ofer spre analiza doua executii de print care pe mine m-au miscat. Ambele folosesc pasarile drept mobil, ambele promoveaza masini, insa conceptele sunt, fireste, diferite. Nu de alta, dar prietenii mei trebuie sa stie ca au rude pe masura.
Volkswagen Blue Motion – Agentie: DDB Milano
Jeep – Agentie: BBDO Mexico
Cu aceasta mica pastila, v-am pupat de noapte buna!
Buna seara exceptionalilor.
Se pare ca nu e usor sa tii un jurnal zilnic, cand ai de-a face cu invazie de estonieni. Da, dragii mei, ati auzit bine, invazie de estonieni. Unul din cursurile pe care le fac aici se cheama PR (pe scurt), si e impartit in 3. De minoritati cred ca am mai pomenit eu pe aici, si de tantea din Estonia care dadea numai exemple din eterna si fascinanta tara natala.
Ei bine, chipurile minoritatile alea faceau parte din PR. De unde si pana unde, de ce, asta nu mai incerc sa-mi explic, nu e tara si nici momntul in care sa imi pun intrebari atat de dilematice. Dar am prezentat proiect, am facut si eseu, l-am trimis, am luat si A, in fine, a trecut. Ultima parte din PR urma sa se desfasoare saptamana aceasta, si se chema foarte misterios “Eastern European PR”. Pe post de profa, o tante din Finlanda, dupa spusele unchiului Jack. Ei bine, sa vezi si sa nu crezi. Primul curs. Tantea? Mai degraba o sari decat sa o ocolesti. Un accent fino-ugric pronuntat, dar asumat chiar de la inceput. A facut o gluma pe seama accentului ei chiar in primele 10 minute ale primei intalniri, incercand sa destinda atmosfera. Si ce zice? “Cred ca ati remarcat accentul meu FINO-UGRIC, dar nu-i problema, ca nici voi nu sunteti vorbitori nativi.” Ha! Ce-am mai ras!
Insa, punctul culminant inca nu era atins. Sa nu-mi cred urechilor. Sa stiti ca eu imi desfasor activitatea in Finlanda, insa, de fapt sunt nascuta si crescuta… (ghiciti unde!!!)…in…..tam ta taammm…….. ESTONIA!!!!! Si rade. Eu sincer m-am speriat, am crezut ca a pornit un motor diesel din vreun dulap din sala cand a inceput sa rada. Eu ras atat de baritonal la o femeie inca nu am intalnit. Dar, in Estonia, totul e posibil.
Partea cea mai intersanta e ca acest modul a durat de marti pana vineri, doar 4 intalniri a cate 3 ore, vineri fiind ziua in care noi a trebuit sa prezentam proiecte in echipa. Ce? Nu-ti ajung 3 zile sa vezi cu ce se mananca materia si sa faci si proiect final? Ei cum sa nu? In Estonia, totul e posibil! Pe de alta parte, e singura profa de pana acum care ne-a pus sa scriem “eseuri” la sfarsitul fiecarei intalniri ca sa ne exprimam ceea ce am castigat noi din ceea ce ne-a impartasit ea cu atata darnicie. Mie personal nu mi s-a parut nimic dificil, dar am constatat ca printe alti colegi (excluzandu-i in intregime pe cei din Romania) exista o reticenta acuta fata de gestul de a scrie pur si simplu, pentru ca sarcina nu era nici pe departe dificila. Le e frica de a scrie. Cred ca le lipsesc tastele, nu stiu. Toata treaba a culminat la ultimul curs inainte de prezentare cu manifestarea de catre colegi a preferintei pentru a pune intrebari (stupide de altfel) pentru a trece timpul, in loc de a scrie 2 fleacuri 3 prostii despre ce ai bagat la hard disk. In fine, majoritatea decide, si eu ma conformez. Preferam sa scriu totusi.
Ei bine, pe cat de demanding a sunat la curs, pe atat de incantata de fiecare prostie pe care a spus-o oricine astazi in timpul prezentarilor pe echipe s-a aratat tantea. Era in al noulea cer, toata un zambet, de parca il asculta pe Al Gore. O lume nebuna.
Astazi de altfel a fost o zi infernala, ca si ce de ieri de altfel. Trezit la 8, si scoala de la 9 pana la 5. Ieri chiar si munca suplimentara dupa 5. Insa ieri am asistat dimineata la o prezentare foarte ok din partea unui nene din departamentul de product marketing al Toyota Europe. Insa programul e full. Acusi vin si brief-urile pentru Advertising Case…eh….munci!
Si ca sa nu va plictisesc maxim:
Iaca si castelul pe care vi-l promisesem cu ceva timp inainte. De data asta l-am vazut si de aproape. Reamarcati va rog, in ultima poza, ca numarul macaralelor il intrece cu mult pe cel al bisericilor. Aici tot timpul se construieste ceva.
V-am pupat si acum ma culc ca mi-e prea somn!
Au revoir!
comentarii recente