Dragilor și dragelor,

Ei bine, după o pauză binemeritată, m-am întors în blogosferă. Practic, nu am plecat nicăieri, am fost tot timpul acolo, numai că voi nu ați mai știut.

Ca să păstrez aerul de jurnal, poate întrebarea firească ar fi ”ce Dumnezeu am făcut până acum??”. Ei bine, răspunsul e simplu, după cum sugera și Seinfeld: NIMIC. Nu am făcut nimic nimic. Să nu vă lăsați induși în eroare însă, e foarte greu să nu faci nimic. Chiar dacă îți propui să nu faci nimic, aspirație atât de vibrantă pe vremea când plecam din Belgia, e aproape imposibil. Pentru că, fie și în cazul în care nu faci nimic, există permanent posibilitatea ca să faci ceva, iar dacă ai face acel ceva, nu ai mai face nimic, ceea ce ar da peste cap totul.

Așadar, în timp ce nu făceam nimic, au intervenit mici ”ceva”-uri care au dat peste cap totul. Am dat licența, am și luat-o, m-am plimbat toată vara de colo colo, m-am angajat din septemmbrie și mi-am pus și creierul pe bigudiuri la celebrul master de Marketing și comunicare în afaceri din cadrul magicei FEAA. Nimic, ați spune. Aprob. Nimic.

Ultimul post (în afară de teasing-ul de ieri) l-am urcat când încă nu eram te pământul strămoșesc. Acum, nu pot decât să-mi dau dreptate. Mi-e dor! Eram sigur că o să-mi la fel de mult pe cât speram să mă înșel.

Ce fac acum? Răspunsul e foarte simplu: înmagazinez destulă ”casă” pentru a avea motive să-mi fie dor mai târziu. Dorul e un sentiment atât de complex încât mă fascinează, pentru că rămâne dovada cea mai clară a naturii perisabile a trăirilor mele și mai ales a importanței colosale a perspectivei, a unghiului din care privesc spre lume.

Ce voi face? Aici m-ați prins. Îmi place și îmi displace în același timp faptul că nu știu. Așa că voi răspunde sec: nimic. Însă prin nimic, se vor strecura și mici digresiuni legate de viața mea, în dulcele stil clasic, împreună cu mari digresiuni cu privire la toate formele de comunicare posibile și imposibile. De ce? Pentru că îmi place.

Trăiască nimicul, și ”ceva”-urile ce-l bulversează.