You are currently browsing the monthly archive for ianuarie 2009.
Deși mărturisesc că mi-e greu să mă abțin. 
)
Ziua bună erudiților!
E vorba despre nota 10. (zece). Motivul?
Ei bine, ieri a avut loc în Aula Magna a Universității ”Alexandru Ioan Cuza” o proiecție de film documentar. Evenimentul din seria ”Semaine de la memoire”, sau Săptămâna Memoriei, inițiativă admirabilă din partea CCF Iași.
Ce s-a întâmplat de fapt? Ei bine, anul trecut, TVR1 împreună cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a produs un film documentar despre asasinatul tânărului om de cultură și entuziast contestatar al comunismului, Ioan Petru Culianu, ce a avut loc la Chicago, pe 21 mai 1991. CCF s-a gandit ca în cadrul Săptămânii Memoriei să proiecteze filmul in Aula Universității și să-l aducă pe directorul Institului, Stejărel Olaru să stea de vorbă cu spectatorii. Omul e în același timp narator și producător al documentarului.
Prin natura serviciului, am asistat la manifestație, și am ramas cu două stări afective distincte:
1. o incitare acută către sentimente de repulsie și revoltă față de practicile comuniste, dar și o curozitate patalogică cu privire la caz,
2. o stare de simpatie și căldură față de CCF, care arată că îi pasă, pe de o parte de cultura românească, cât și de evenimentele odioase care au sistat-o și încurajat-o în același timp.
Simplu. Pui filmu, aduci Stejărel, faci o dezbatere, și atragi atenția, un bun potențial de PR, neexploatat după părerea mea. Personal am aflat lucruri extrem de interesante și captivante. Iată câteva impresii:
- publicul asistent (undeva in jurul a 50 de persoane) a fost compus din două categorii: tineri și bunici cu decorații în piept. Eterogenitatea a avut farmecul ei.
- discuția de tip investigație, cu entități precum FBI, CIA, Chicago Police Department, Cold Key Squad, SRI, SIE și KBG provoacă detectivul din fiecare bărbat curios,
- Stejărel Olaru e un om inteligent, calm și răbdător, după cum l-am perceput eu,
- ineditul situației a fost dat de intervenția din public a unui fost student la Chicago care a menționat că are o ipoteză proprie asupra cazului,
- aflarea detaliului conform căruia I.P. Culianu, discipolul lui Mircea Eliade, a fost ucis în toaleta universității din Chicago, de un asasin profesionist care l-a împușcat cu un singur glonte direct în ceafă, aplecându-se peste peretele cabinei vecine m-a făcut să aloc o atenție neobișnuită tevanului toaletei din Rectorat
- moșulică cu 5 insigne în piept care voia neapărat să știe în ce țară a fost fabricat pistolul (Beretta) cu care a fost comisă crima a generat o exclamație în privat de tipul: ”Bă, ce tare-i ăsta!” )
- cazul nu va fi rezolvat niciodată.
Eu vă spun că m-am arătat foarte captivat, și în același timp surprins de inițiativa centrului, pe care o laud. Și pe care o și critic în același timp, pentru că dintr-o perspectivă de PR, evenimentul putea fi ”stors” mai bine.
Dacă vreți să aflați mai multe despre inițiativa CCF, puteți intra aici. Filmul este împărțit în două fragmente de aproximativ 50 de minute fiecare, intitulate ”Culianu în țara lui Ceaușescu” și ”O crimă la Chicago”. A fost difuzat de TVR, și dacă va fi redifuzat, vă recomand să nu-l ratați.
Una peste alta, m-am simțit provocat și în același timp am avut sentimentul că ma aflu locul în care trebuie aseară. Ce s-a întâmplat după nu s-a mai încadrat în același repertoriu afectiv, dar despre examenul de cultură generală, cu probleme de matematică vă povestesc doar dacă îl trec. ) Și cu siguranță pe alt ton!
Cheers!
Da, pentru că semiotica nu se pune.
Buna seara stimabililor,
Titlul face directă referire la perioada de examene din care înerc să ies viu. Cum vă anunţam într-un post anterior, am schimbat macazul la master şi mi-am aruncat ancora în curtea FEAA pentru o perioadă mai mult sau mai puţin determinată. De ce spun asta? Ei bine:
Primo:
Una din motivaţiile pentru care am optat pentru un master la FEAA a fost supoziţia că aici voi găsi oameni care chiar ştiu ce fac. Fals! Cu mici excepţii desigur. Cei de la catedra sunt tot nişte produse ale unor conjuncturi, teoreticieni şcoliţi preponderent în Iaşi şi care, din pricină de slugărit pe lângă tutori specializaţi în domenii disjuncte şi-au uitat parţial sau total vocaţia.
Secundo:
Ştiind că voi intra într-o şcoală de business, aveam cel puţin aspiraţia ca organizarea internă să fie cu cel puţin o clasă peste cea a visătorilor de filozofi din curtea cărora proveneam. Ei bine, sejurul meu a început cu zeci de schimbări de orar, permutări infinite de oameni, apariţii surpriză de grupe, etc. Şi distracţia nu s-a oprit aici.
Tertzo:
Legat de master aveam senzaţia că voi avea şansa să învăţ să fac ceva, pentru a mă putea căli în eventualitatea unei cariere în domeniul ales. Ei bine, ce am descoperit până acum e că miza e pe ceea ce înveţi tu de unul singur. Ceea ce nu e rău în principiu. Însă în momentul în care pe parcursul unui întreg semestru nu primeşi niciun fel de feedback la o semiarul uneia din cele 5 materii studiate, e o problemă. Nu poţi lăsa nişte oameni care vin cu decoruri intelectuale total sau parţial incompatibile cu cel al marketing-ului să facă lucruri de capul lor, pe seama cărora să fie şi notaţi în final.
Ar mai urma, dar nu mai ştiu denumirile în latină, şi cred că mi-e şi somn. Ideea e că azi am împuşcat primul examen serios din era MCA (a se citi Marketing şi Comunicare în afaceri), o minunată grilă la o materie minunată. Mai aveţi? Bring it on!
Dragilor și dragelor,
Ei bine, după o pauză binemeritată, m-am întors în blogosferă. Practic, nu am plecat nicăieri, am fost tot timpul acolo, numai că voi nu ați mai știut.
Ca să păstrez aerul de jurnal, poate întrebarea firească ar fi ”ce Dumnezeu am făcut până acum??”. Ei bine, răspunsul e simplu, după cum sugera și Seinfeld: NIMIC. Nu am făcut nimic nimic. Să nu vă lăsați induși în eroare însă, e foarte greu să nu faci nimic. Chiar dacă îți propui să nu faci nimic, aspirație atât de vibrantă pe vremea când plecam din Belgia, e aproape imposibil. Pentru că, fie și în cazul în care nu faci nimic, există permanent posibilitatea ca să faci ceva, iar dacă ai face acel ceva, nu ai mai face nimic, ceea ce ar da peste cap totul.
Așadar, în timp ce nu făceam nimic, au intervenit mici ”ceva”-uri care au dat peste cap totul. Am dat licența, am și luat-o, m-am plimbat toată vara de colo colo, m-am angajat din septemmbrie și mi-am pus și creierul pe bigudiuri la celebrul master de Marketing și comunicare în afaceri din cadrul magicei FEAA. Nimic, ați spune. Aprob. Nimic.
Ultimul post (în afară de teasing-ul de ieri) l-am urcat când încă nu eram te pământul strămoșesc. Acum, nu pot decât să-mi dau dreptate. Mi-e dor! Eram sigur că o să-mi la fel de mult pe cât speram să mă înșel.
Ce fac acum? Răspunsul e foarte simplu: înmagazinez destulă ”casă” pentru a avea motive să-mi fie dor mai târziu. Dorul e un sentiment atât de complex încât mă fascinează, pentru că rămâne dovada cea mai clară a naturii perisabile a trăirilor mele și mai ales a importanței colosale a perspectivei, a unghiului din care privesc spre lume.
Ce voi face? Aici m-ați prins. Îmi place și îmi displace în același timp faptul că nu știu. Așa că voi răspunde sec: nimic. Însă prin nimic, se vor strecura și mici digresiuni legate de viața mea, în dulcele stil clasic, împreună cu mari digresiuni cu privire la toate formele de comunicare posibile și imposibile. De ce? Pentru că îmi place.
Trăiască nimicul, și ”ceva”-urile ce-l bulversează.
comentarii recente